Durere...sau poate nu?!

Mai sunt şi alte seri asemănătoare cu aceasta. Când mă cuprinde nostalgia după ce ascult o anumită melodie sau mă uit la unele poze mai vechi. Câteodată se întâmplă pur şi simplu. Fără niciun alt suport. Ştiu şi de ce îmi este dor acum. În alte seri nu ştiam nici măcar asta… şi mă frământam încontinuu pentru a găsi sursa, amintirea, locul, persoana, lucrul care îmi provoacă atâta stare de dor şi care nu se ivea şi în memoria mea, care mă măcina de la distanță, poate de ani, de zile, de luni… dar mie dorul nu-mi trecea.
Şi nici nu vreau să dorm. Imi place starea asta. Mă face să fiu fericită şi tristă în acelaşi timp. Fericită pentru că s-a întâmplat ceva, pentru că am amintiri ; tristă pentru că toate aceste lucruri nu se pot repeta. Pentru că m-am resemnat. Nu mai e o negare a imposibilității de retrăire a acelor lucruri. e doar tristețea resemnării, a neputinței… a amintirilor.
Îmi bate inima mai tare. Atât de tare încât îmi pot simți trupul bătând odată cu ea. Vibrez toată, din toate încheieturile şi toate amintirile mele. Îmi vibrează şi sufletul. Nu îl pot auzi, nu-i pot percepe mişcarea, răscolirea continuă, dar ştiu. Ştiu că vibrează şi el. O simt. O simt în toate amintirile şi simțămintele mele. O simt în dorul meu profund, în căutările mele absurde, inutile. În noapte o simt. În noaptea care mi-e sfetnic permanent. Care mă adăposteşte de dor. Dar în noaptea aceasta, dorul a fost mai puternic. A învins noaptea, a spulberat stelele de pe cer, a furat luna, şi mi le-a adus toate mie. În toate amintirile mele.